Banner

Timpul Apocalipsei

Tweet this


Mayasii au fost singura civilizatie cunoscuta care si-a circumscris istoria intr-un cadru temporal precis: au consemnat cu exactitate clipa de obarsie, Facerea, si, chiar daca s-au inselat asupra datei, au prevazut si momentul extinctiei 2012 era noastra. Daniel Nicolescu ii surprinde deopotriva supusi vremii si timpului.

Timpul poate fi privit intr-o maniera obiectiva, pentru care avem cuvantul grecesc chronos (din care s-au nascut cronologie si cronometru), si intr-una subiectiva, acoperita de latinescul tempus (din care a derivat si tempestas – furtuna). Acest din urma timp este resimtit, nu masurat. Este un timp variabil, care introduce ideea de meteorologie a sufletului. Exista nu doar un timp care trece, ci si un timp care se manifesta (este) afara. Pe vremuri, omul depindea esentialmente de timpul de afara, de meteorologie, de ciclul mai mult sau mai putin regulat al anotimpurilor, iar viata umana era vazuta, mai ales in zonele cu clima temperata, ca mergand de la primavara tineretii, pana la iarna extremei senectuti. Fiinta umana a conceput timpul, spunea Odon Vallet, specialist in istoria religiilor, „atat in maniera matematica, masurabila, cat si in maniera resimtita, psihologica“.



In spirit si in vant nu exista moarte
Readusa de curand in atentia intregii lumi de catre filmul Apocalypto (regizat de Mel Gibson si asezat sub semnul unui motto tulburator: „O mare civilizatie nu poate fi cucerita dinafara inainte sa se distruga ea insasi dinauntru.“), civilizatia Maya, strident diferita in toate expresiile sale, de la mitologie la arhitectura, de mentalitatile antice cu care am fost familiarizati, si-a articulat intreaga spiritualitate si existenta materiala in jurul ideii de timp. Iata ce spune Popol Vuh despre Geneza: „Timpul Maya s-a nascut si a capatat nume pe cand Cerul inca nu exista, iar Pamantul nu se desteptase. Zilele au pornit la drum dinspre Rasarit. Prima zi a scos din maruntaiele ei Cerul si Pamantul. Ziua a doua a facut scara pe care coboara ploaia. (…) Din vointa celei de-a patra zile, Cerul si Pamantul s-au aplecat si s-au putut intalni. Ziua a opta si-a infipt in pamant mainile si picioarele. Ziua a noua a creat lumile de jos. Ziua a zecea a hotarat ca lumile de jos sa fie ale celor cu suflet otravit. In soare, ziua a unsprezecea a modelat piatra si copacul. Cea care a facut vantul a fost ziua a douasprezecea. A suflat vant si l-a numit spirit, pentru ca in el nu era moarte“ (dupa Eduardo Galeano, Memoria Focului).



Eterna reintoarcere
Fie ca este vorba de razboi, de cult, de agricultura sau de viata cotidiana, totul este legat indisolubil de curgerea timpului. Un timp calculat pe baza a doua calendare – unul ritual si solar, altul, cel mai important, pe care nici o alta civilizatie nu l-a mai dezvoltat – „Indelungata socotinta“, utilizat in perioada clasica (300-800). Pentru mayasi, creatia a inceput, potrivit acestui din urma calendar, in al 13-lea baktun 4 ahau 4 kankin (adica pe 13 august 3114 inaintea erei noastre). Ce pare cu adevarat surprinzator este faptul ca acest bilant al timpului Maya prevede nu doar inceputul, intr-o maniera foarte riguroasa, ci si sfarsitul, care ar fi urmat sa se produca in 2012 era noastra, pe 23 decembrie. Marea grija a mayasilor, dincolo de mizeriile curente legate de mijloacele de trai, au fost rupturile temporale, trecerile de la un ciclu la altul. Asta pentru ca erau convinsi ca lumea lor actuala a fost precedata de alte lumi si ca fiecare creatie e urmata de o distrugere. Prin urmare, totul trebuia anticipat si, pentru asta, se foloseau de divinatii. Interesant de remarcat e faptul ca aceasta ciclicitate, in mare masura asemanatoare conceptiei plurale a hindusilor, prevedea mai multe varste (inaintari pe spirala timpului), spre deosebire de Biblie sau de Coran, care avanseaza un singur sfarsit al timpului. Mayasii se asteptau la repetarea acelorasi evenimente, in fiecare katun cu acelasi nume (deci dupa 256 de ani).
Dincolo de cronicile acestor morti anuntate, aventuri predictive cu conotatii mitice, exista insa faptele. Din ratiuni calificate vreme indelungata drept misterioase, in jurul secolelor IX si X ale erei noastre, cetatile mayase, generos raspandite in centrul peninsulei Yucatán, au inceput sa se goleasca de locuitori. Atunci cand conchistadorii spanioli au invadat pamantul Americii Centrale, la inceputul secolului al XVI-lea, ei au descoperit doar ruine si mlastini intesate de tantari, o terra incognita infestata de paludism. Ce fusese inainte pe aceste meleaguri? Cata stralucire vazusera zidurile acestea acum cenusii, dar care isi pastrau inca semetia dimensiunilor si indrazneala structurii?



Insuportabila stralucire a anului 800
In jurul anului 800, bunaoara, mareata cetate regala Tikal, aflata in nordul actualului stat Guatemala, numara circa 50.000 de locuitori. Imprejurul ei – puzderie de asezari rurale. Strazi de dimensiuni ample leaga cele mai importante cladiri din cartierele rezidentiale, edificii acoperite de stucaturi cu reliefuri bogate si viu colorate. In centrul orasului troneaza o acropola, temple-piramide, mai multe palate si terenuri dedicate jocului cu mingea. La intrarea in aceste stadioane sui-generis, multimile sunt intampinate de niste decoratiuni macabre: capetele nefericitilor invinsi la ultima lupta in arena stau agatate de tzompantli, un soi de gratare sprijinite de ziduri. In toate directiile, monumentele s-au inmultit ametitor: au ajuns, iata, la cifra de 3.000 si sunt presarate pe o suprafata de circa 16 kilometri patrati. De la inceputurile puterii regale (consemnata la anul 292 pe anumite edificii, printr-o stela ornata cu o dantelarie de glife), s-au succedat pana in acest moment de apogeu aproximativ 33 de suverani, cu nume bizare, ca Pasarea Zero Luna sau Cer de Furtuna. In cetatea-stat pe care o carmuieste, monarhul detine puterea absoluta. Este un fel de faraon al Americilor: conducator al armatei, al clerului si al administratiei, e inconjurat, la curte, de numeroase soate, de printi, dregatori, slujitori si preoti. Societatea, cea din exteriorul curtii regale, este riguros ierarhizata, palierele fiind impartite intre artizani (tesatori, olari, sculptori, pictori), negutatori si tarani. In zarva vesela si pestrita a urbei, momentele rituale, ordonate in jurul timpului si focului, capteaza atentia furnicarului de oameni. Pe platforma superioara a templului, se oficiaza sacrificii care imbuneaza zeii, restituind caldura, ploaia si prosperitatea. Un pasaj din Chilam Balam fixeaza momentul mitic inaugural ce va fi repetat prin ritual: „Noptile erau de gheata, pentru ca zeii luasera cu ei focul. Frigul le taia oamenilor carnea si cuvintele. Ei se rugau tremurand, cu glasul spart, dar zeii se faceau ca nu aud. Intr-un tarziu, zeii le-au inapoiat oamenilor focul. Ei au dansat de bucurie si au inaltat cantece de multumire. Dar putin dupa aceea, zeii au trimis ploaie si grindina si au stins vapaile. Zeii au vorbit si au cerut: ca sa merite focul, oamenii trebuie sa-si deschida pieptul cu pumnalul de obsidian si sa-si ofere inima. Indienii quechua le-au oferit zeilor drept ofranda sangele prizonierilor si in felul acesta au scapat de frig. Cakchiqueles nu au acceptat insa pretul. Ei, mostenitorii mayasilor, s-au strecurat prin fum, cu pas usor, au furat focul si l-au ascuns in  pesterile lor din munti.“

De la poalele piramidei, care poate ajunge pana la 40 de metri inaltime, oamenii ii pot vedea sus, oficiind, pe preoti. Cu coapsele infasurate de o simpla panza de bumbac decorata cu pene si perle, ori de o piele de jaguar (asa cum au fost unii infatisati pe catre pictori pe peretii cetatii Bonampak), sacerdotii sunt vegheati de suveran, care este acoperit cu somptuoase paruri din pene de quetzal (pasare din America Centrala, cu penaj stralucitor, dominat de culorile rosu si verde smarald).

Cucerirea nimicului
Hernández de Córdoba (1517), Juan de Grijalva (1518), Hernán Cortés (1525) suie calare (atentie, toate civilizatiile mezoamericane au fost ridicate fara ajutorul vreunui animal de povara domestic) pe versantii prapastiosi, strabat padurile tropicale si, dupa ce ii infrang pe azteci (cea de-a doua mare civilizatie a Yucatán-ului), nimeresc in spatiul altadata infloritor al cetatilor mayase. Mayapan (in nordul peninsulei) si-a vazut sfarsitul cu 70 de ani inainte, marii suverani cu cortegiile lor policrome si fastuoase sunt deja istorie, iar conchistadorii nu intalnesc decat mici asezari rurale si o modesta cultura sateasca. In ciuda dimensiunilor marunte ale „trupelor“ si in pofida lipsei de anvergura a uneltelor de razboi, mayasii opun o rezistenta indarjita, asa incat ultima lor reduta se prabuseste, inexplicabil daca e sa privim obiectiv raportul de forte, de-abia in 1697! Rezistenta lor pare mai degraba prilejul de manifestare a orgoliului urias al unei civilizatii defuncte, decat vointa de a-i apara vestigiile. (Iata-i, inca de pe vremea cand erau puternici, vorbind despre ceilalti si instituind bornele unui sentiment al alteritatii sufocat de vanitate: „Arogantul Domn al Melcilor a devenit Luna. Petele de pe Luna sunt semnele acestei pedepse. Dar Soarele stralucitor statea neclintit. Uliul de Obsidian a zburat pana la Micutul Zeu Sifilitic: De ce nu pornesti din loc? Si i-a raspuns dispretuitul, purulentul, cocosatul, schiopul: Pentru ca vreau sangele si regatul. Acest al cincilea Soare, Soarele miscarii, i-a luminat pe tolteci si ii lumineaza pe azteci. Are gheare si se hraneste cu inimi omenesti“ (Benjamin Péret, Antologie de mituri si legende ale Americii Centrale si de Sud). Asa incat spaniolii, vreme indelungata, nu vor avea practic constiinta faptului ca incomozii indieni care le decimau armatele erau mostenitorii celei mai uluitoare civilizatii a Americii Centrale. De-abia spre 1560, un Diego de Landa, calugar franciscan descins in peninsula pe la 1549, incepe sa-si puna intrebari asupra urmelor de civilizatie pe care le intalneste si purcede la consemnarea lor in Relatare despre cele ce-am vazut in Yucatán: „Cate cetati si in ce multime de locuri ridicate… Atat de bine construite din blocuri de piatra, ca ramai cu gura cascata.“ Din pacate, pe peretii templelor padurea isi catara muschiul, iar oamenii disparusera, zoriti parca sa duca la indeplinire infricosatele prevestiri ale nemaipomenitilor lor stramosi.

Este posibil ca „prabusirea civilizatiei maya“ sa nu se fi datorat unei cauze unice (de altfel, o concluzie generica pe care, incepand cu anii ’70, specialistii s-au pus de acord sa o pronunte in legatura cu orice disparitie a unei civilizatii) si ca stergerea de pe fata Pamantului a unui mare numar de situri mayase, intre anii 800-900, sa se fi datorat unui ansamblu de fenomene dispersate in timp si spatiu si foarte diferite ca amploare. Unele dintre ele au afectat regiuni intregi, altele – doar niste cetati. Intai au avut de suferit conducatorii zonali, dupa care, spre anul 1000, orase intregi au fost abandonate. Ultimele mari cetati mayase prehispanice, Chicen Itza si Mayapan, au fost parasite in 1221 si, respectiv, 1450. Dupa secole, nesatula padure tropicala a inghitit, cu noduri, pietrele, desavarsind ceea ce incepusera oamenii cu suflete otravite din lumea de jos si cei Noua Zei ai Noptii.


FACTS


Istoria transformata in istorii

Multa vreme ramasa fara raspuns, enigma prabusirii mayasilor a facut loc manifestarii unor interesante ipoteze, ce isi extrag argumentele din cele mai recente descoperiri arheologice si climatologice. Pistele pe care cercetatorii ne indeamna astazi sa le urmam sunt in numar de trei.

Prabusirea politica
Lupta pentru prestigiu si rivalitatile sunt niste constante ale civilizatiei mayase. Dorinta de a avea cele mai inalte piramide, grandios decorate, antreneaza niste cheltuieli coplesitoare in numele luxului. Prin perpetuarea acestui periculos joc al orgoliilor, numerosi suverani se vad siliti sa-si imparta autoritatea. Fenomenul este semnalat in iconografia secolului al X-lea, mai precis in picturile murale care infatiseaza aparitia preotilor, a nobililor si razboinicilor. Ei acapareaza din ce in ce mai mult gestiunea cultului, a razboiului si a sacrificiilor, spre deosebire de perioada anterioara, când suveranii fusesera atât de puternici, incât nu mai lasasera loc nici macar pentru reprezentarea zeilor, pentru ca ei erau zeii. Dupa prabusirea culturii clasice, puterea este diseminata intre mai multe familii, iar relativa coeziune a ariei Maya este distrusa. Dispar marile programe arhitecturale, iar ridicarea de stele & scrisul (glifele) care le acoperea sunt stopate si, incet-incet, date uitarii, ca si calendarele. Istoria este inlocuita de istorii, care inceteaza sa mai fie incredintate posteritatii. Prezentul are gustul unui trecut ratat.

Conflictele armate
Mayasii nu au fost un popor pasnic, razboaiele punctand neincetat povestea civilizatiei lor. Se stie ca practicau sacrificiile umane – filmul lui Gibson, Apocalypto, este, de altfel, construit in jurul acestei ipoteze –, asa ca nu este exclus ca ei sa fi vazut in toti adversarii mai ales niste potentiale ofrande. Dusmanii capturati in urma bataliilor erau destinati sacrificiilor menite sa influenteze Universul si fortele lui. Poate insa aceasta ipoteza sa explice amploarea luptelor? Arthur Demarest, un reputat arheolog american, a pus in evidenta faptul ca, incepand cu anul 760, imprejurul stravechii cetati Seibal au avut loc evenimente de o violenta considerabila. Este vorba atat despre razboaie endemice intre mici regate locale, cat si de infruntari, prin vasali interpusi, intre cele doua mari capitale ale lumii mayase: Calakmul si Tikal. Niste marturii descifrate epigrafic, asociate cu recente desoperiri arheologice, demonstreaza ca, in urma conflictelor din perioada respectiva, aceasta zona urbanizata a fost practic stearsa de pe harta.

Timpul Apocalipsei, timpul probabil si oamenii de porumb
Ipoteza care pare sa-i seduca din ce in ce mai mult pe specialisti este aceea a dezordinii de origine climatica, dezordine ce a generat o influenta nociva si decisiv nefasta. In aceste regiuni ale lumii prehispanice unde agricultura se practica fara irigatii si depindea de abundenta ploilor si de regularitatea lor, era nevoie ca pamantul sa primeasca aproximativ 600 mm de apa pe an ca sa poata fi asigurata o recolta. „In mai multe randuri, afirma cercetatoarea Dominique Michelet, pragul de 450 de mm nu a fost insa atins. Nu este vorba, de fapt, despre niste rasturnari climatice colosale, de lunga durata, ci doar de accidente meteorologice repetate. Secete succesive, an dupa an.“ In plus, trebuie luat in seama faptul ca principala cultura agricola mayasa era aceea a porumbului. O planta extrem de sensibila atat la uscaciune, cat si la umiditate crescuta si care nu suporta perioadele lungi fara ploaie.



Astronomia nu a avut taine pentru ei, iar Apocalipsa insasi si-a anuntat la nivel de minut venirea in calendarele pe care le-au sfredelit in piatra. Maiasii sunt un trend al momentului, prezent pe buzele tuturor, dar despre al caror stil de viata oamenii stiu putine lucruri. Pentru ca unii mistici alarmisti au descifrat din calculele acestei civilizatii misterioase ca sfarsitul lumii ne asteapta fix in data de 21 decembrie 2012, merita sa incercam o intelegere mai riguroasa a metodelor folosite de populatia Maya in masurarea timpului.


Originar din zona Mezoamericana, cuprinsa intre Mexic si America de Sud, poporul maias si-a dus existenta in teritorii ce astazi poarta denumiri ca Belize, Honduras, Guatemala, El Salvador, Yucatan, sau Chiapas. Acelasi spatiu geografic a fost in trecutul mai indepartat leaganul dezvoltarii culturilor Azteca, Olmeca, Tolteca si Teotihuacaneana.

Mezoamericanii si-au inceput scrierea la mijlocul perioadei pre-clasice, intre anii 2.000 iHr. si 300 d.Hr. Maiasii au fost insa primii ocupanti ai acestei regiuni care au pastrat “registre” istorice si care au pus bazele unei forme complexe de masurare a timpului. Ei se foloseau de stele sau masive monumente de piatra, pentru a-si sculpta evenimentele sociale, cunostintele astronomice si calendarele. De asemenea, si-au inscriptionat credintele religioase si mitologia pe ceramica. Maiasii nu au fost primii oameni care au intrebuintat calendarul, diferite variante existand in uz in toata lumea in acea perioada, dar ei, spre deosebire de alte popoare, au realizat patru versiuni diferite. In functie de nevoi, maiasii foloseau un calendar sau altul pentru a-si inregistra diversele evenimente.

Tzolk’in sau anul de 260 de zile


Primul calendar folosit de populatia Maya a fost Tzolk’in, ce cuprindea o perioada ciclica de 260 de zile. Referitor la acest lucru, o teorie sustine ca, de vreme ce numarul de 260 de zile reprezinta durata unei sarcini, calendarul s-ar fi bazat tocmai pe acest lucru, in timp ce alte ipoteze propun durata cultivarii porumbului ca element de referinta. Cel mai probabil, calendarul se baza pe numere.

Acestea jucau un rol foarte important in cultura Maya, iar numerele 20 si 13 erau esentiale pentru calendarele lor. Cel dintai semnifica numarul total al degetelor unei persoane, iar numarul 13 se referea la punctele importante din corpul uman unde maiasii credau ca bolile actioneaza asupra organismului: un gat, doi umeri, doua coate, doua incheieturi, doua solduri, doi genunchi si doua glezne. De asemenea, in cultura Maya, Edenul de unde lorzii sacri conduceau lumea numara 13 niveluri spirituale.

Aceste doua numere au fost folosite pentru realizarea calendarului Tzolk’in. In calendarul Gregorian, avem sapte zile ale saptamanai si, in functie de luna, intre 28 si 31 de zile. Calendarul Tzolk’in este format din 20 de zile cu nume diferite si 13 numere. Zilele sunt numerotate din 13 in 13, iar numele sunt reluate secvential din 20 in 20.

Calendarul Tzolk’in incepe cu ziua Imix’ si cu numarul unu. Zilele continua pana cand toate cele 13 numere sunt folosite. Apoi, numerele incep din nou de la 1, dar zilele continua cu cea de-a 14-a denumire. Odata ce se ajunge la 13 B’en, se va continua cu 1 Ix, 2 Men 3 Kib’ si tot asa pana la a 20-a denumire Ajaw. In acest punct, numele zilelor incep iarasi, dar numerele continua, 8 Imix’, 9 Ik’, 10 Ak’b’al si asa mai departe.

Din acest motiv, calendarul Tzolk’in prezenta 260 de zile unice. Functiona pe principiul combinatoriu a doua grupe. Una mai mare, de 20 de nume, si una mai mica, de 13 cifre. Daca se incepe de la corespondenta 1 si Imix’, prin rotire, pana la urmatoare alipire a acelorasi doua elemente, se vor fi consumat 260 de posibilitati unice.

Pe langa intrebuintarea sa conventionala, maiasi dadeau calendarului si o semnificatie oculta, asemanatoare cu cea pe care noi o avem astazi. Ei credeau ca data nasterii unei persoane determina caracteristicile personalitatii acesteia, asa cum cred oamenii prezentului despre semnele zodiacale. Maiasii foloseau, de asemenea, calendarul pentru a-si stabili programul de cultura agricola. Dura un ciclu de 260 de zile pentru a pregati pamantul in vederea plantarii porumbului si alte 260 de zile erau necesare pentru a creste si a-l recolta.

Preotii foloseau calendarul pentru a determina momentele in care anumite evenimente urmau sa aiba loc pe parcursul anului. La inceputul fiecarui uinal, o perioada de 20 de zile, un saman facea anumite calcule pentru a determina cand vor avea loc evenimentele religioase si ceremoniale. Apoi stabilea datele cele mai prospere sau norocoase pentru comunitate.

Calendarul Sferic precede Marea Numaratoare


In timp ce Tzolk’in servea eficient acestor activitati, el nu putea fi folosit in toate scopurile necesare maiasilor. De exemplu, nu putea masura un an solar, adica perioada necesara Pamantului sa faca o miscare completa de revolutie. Din acest motiv, maiasii aveau nevoie de un calendar mai precis, ca sa masoare ceea ce noi numim astazi an, necesitate care a condus la realizarea calendarului Haab.

Acesta era foarte asemanator cu cel Gregorian pe care il folosim astazi. Se baza pe rotatia Pamantului in jurul Soarelui si era folosit pentru agricultura, economie si activitati “contabile”. Asemeni calendarului Tzolk’in, era format din uinali, iar fiecare zi isi avea propriul numar si o glifa unica. Spre deosebire de Tzolk’in, care folosea 13 uninali, pentru a reprezenta 260 de zile, Haab continea 18 uinali, ca sa intruneasca un numar total de 360 de zile unice. Astronomii au remarcat insa ca 360 de zile nu ii ajung planetei sa faca un ciclu complet in jurul Soarelui, asa ca au mai inserat cinci zile nedenumite, in ciuda afinitatii pentru sume rotunde.

Totusi, desi acest calendar dura mai mult decat Tzolk’in, maiasii au vrut sa creeze unul care sa inglobeze o perioada si mai mare, asa ca s-au gandint sa combine cele doua metode de gestionare cronologica in reprezentarea Calendarului Sferic.

In cadrul acestuia, cele 260 de zile din Tzolk’in au fost imperecheate cu cele 365 ale calendarului Haab. Cele doua erau combinate dupa aceeasi metoda in care erau corelate numerele si numele in calendarul Tzolk’in. In acest fel, Calendarul Sferic avea 18.890 de zile unice, pentru o perioada de 52 de ani.

Era cel mai cuprinzator calendar din Mezoamerica de pana atunci, dar astronomii maiasi aveau dorinta sa “cartografieze” timpul peste generatii. Astfel, ei au pus bazele unui calendar capabil sa-i “poarte” peste sute si chiar mii de ani, pe care l-au denumit “Marea Numaratoare”. Durata pe care o reprezinta se numaste Marele Ciclu si consta din aproximativ 5.125 de ani si patru luni.

Acest ultim calendar s-a dovedit insa mai greu de inteles, fiind mai complex decat combinarea a doua calendare pentru obtinerea unuia nou. Cercetatorii zilelor noastre s-au ambitionat totusi sa descifreze si aceasta “tehnologie” ultima a maiasilor si au concluzionat ca pentru a gasi o corespondenta cu zilele calendarului Gregorian, este necesara numerotarea zilelor de la inceputul Marelui Ciclu al Marii Numaratori.

Se termina Lumea sau numai speculatiile?


Antropologul englez Sir Eric Thompson a comparat datele ambelor calendare si a confirmat banuiala ca inceputul Marelui Ciclu curent a fost la data de 13 august 3114 i.Hr., facand ca finalul acestei perioade sa fie, asa cum probabil banuiti deja, 21 Decembrie 2012. Teoreticienii cred ca aceasta este ziua in care lumea se va termina si toate fapturile vii vor muri. Totusi, maiasii insisi nu credeau cu adevarat ca lumea se va termina la finele acestui interval. De fapt, ei considerau ca este chiar un prilej de mare bucurie si noroc atunci cand planeta tranzita cu succes un intreg Mare Ciclu. La urma urmei, omenirea a mai suferit alte trei astfel de treceri si Pamantul se afla inca aici.

Ceea ce unii cred insa ca face acest al patrulea ciclu mai special, este ca el se termina odata cu desfasurarea unui important eveniment astronomic. In perioada zilei de 21 decembrie 2012, Soarele se va alinia cu centrul Caii Lactee, eveniment care se intampla o data la aproximativ 26.000 de ani si al carui efect nu poate fi decat presupus si speculat. Oamenii de stiinta rationali sunt insa de parere ca este putin probabil ca acest fenomen sa afecteze cumva Pamantul si se asteapta ca presupusa “Zi a Judecatii” sa treaca la fel ca oricare alta. In calendarul Marea Numaratoare, datele sunt reprezentate prin cinci campuri, asa cum datele noastre au numai trei. Acestea reprezinta, consecutiv, numarul de baktuni, cel de katuni, tuni, uinali si kini trecuti de la inceputul Marelui Ciclu pana la ziua urmarita. http://www.descopera.ro/cultura/928994-apocalipsa-dupa-mayasi




Reclamati abuzurile la adresa office@asistentapentruconsumatori.ro sau la adresa: iulian.urban@gmail.com

Redirectioneaza 2% pentru Asociatia www.asistentapentruconsumatori.ro


4 Comentarii pana acum»

  1. ildiko said

    am November 1 2009 @ 10:15 am

    Calendarul mayasilor este uluitor, dar nu trebuie sa luam ad literam partea de mitologie tesuta in jurul ei.

  2. ildiko said

    am November 1 2009 @ 12:11 pm

    Erata: in jurul lui.

  3. obiectiva said

    am November 1 2009 @ 7:12 pm

    apocalypsa va veni cand oamenii adevarati se vor retrage in ceruri si pe aici vor ramane bestiile. ascultati MAESTRUL DINICA. AICI. http://www.trilulilu.ro/azex/05b64e698c3298

  4. crbs said

    am November 3 2009 @ 12:07 pm

Comment RSS · TrackBack URI

Lasa un comentariu

Nume: (Obligatoriu)

eMail: (Obligatoriu)

Site:

Comentariu: